Plângea odată cerul, dând lumii har și viață,
În timp ce peste dealuri, se așeza o ceață,
Un trup zdrobit în cuie, pe lemn era întins,
Să stingă prin durere, un foc ce s-a aprins.

​Nu s-auzit suspinul, sub biciul cel de fier,
Doar picuri de iertare, curgeau încet din cer,
Iar spinii de pe frunte, cei sângerânzi și cruzi,
Săpau un drum de slavă, prin ochii triști și uzi.

Iubirea pironită, sub spinii grei de vină,
A preschimbat apusul, în zori de zi senină,
Căci dincolo de patimi, de cruce și de chin,
A răsărit Lumina, cu harul Său deplin.

S-a rupt atunci perdeaua, în templul cel de piatră,
Când viața s-a dat jertfă, pe-a lumii veche vatră,
Iar moartea, tremurândă, sub cruce s-a smerit,
Văzând cum prin durere, pământul e sfințit.

​Tăcută stătea piatra, la gura de mormânt,
Căci n-a putut să lege, pe Cel din ceruri Sfânt,
Din rănile adânci, ce-au sângerat amar,
Se revărsa iubirea, și nesfârșitul har.

S-a dus de-atunci fiorul și teama de sfârșit,
Căci viața prin morminte, un drum ea ne-a croit,
Iar umbra de pe dealuri, sub soare s-a topit,
Când Cel ce-a stat pe cruce, și moarte-a biruit.

​Nu mai sunt lanțuri grele, nici temnițe de fier,
Căci Jertfa a adus, o scară până-n cer,
Și-n inima ce plânge, sub spinii de amar,
Doar înflorește pacea... și sfintele de har.

​Iar azi, când bate ceasul, de marea sărbătoare,
Purtăm în suflet jertfa, ca pe o sfântă floare,
Căci n-a rămas Iubirea, sub piatră, în mormânt,
Ci a umplut de slavă, întregul nou pământ.

​Rămâne-va de-a pururi, acest altar de dor,
Izvor de apă vie, pentru întreg popor,
Să nu mai piară omul, în bezna de păcat,
Ci să trăiască-n slava, Celui ce-a înviat.

​Pășim acum spre munte, cu sufletul curat,
Slăvind pe Cel ce moartea, sub pași a sfărâmat,
Căci dincolo de cuie, de cruce și de chin,
Rămâne doar Iubirea... în veci de veci, Amin!
Amin